ALBUM

Fără loc

Lunatic fără lună
În zorii-ntunecării,
El sapă o fîntînă
Chiar în adîncul mării.

Nu i-a ajuns pămîntul,
Nu-ncape nici în ape
Şi în zadar mormîntul
În cer o să şi-l sape.


Poetul

Poetul e asemeni păsării oarbe.
Îşi deschide aripile numai atunci
Cînd deja căderea îl absoarbe,
Cînd cerurile toate îi dau brînci.

Şi zboară şui, la întîmplare,
Parcă trasează hieroglife prin văzduh
Ori parcă s-ar feri de-un avion de vînătoare,
Văzut numai de radarul din duh.

Poetul nu ştie nici cum, nici cînd, nici unde.
El ştie numai stoluri de cuvinte să-ngrozească
Şi să le-mprăştie oricum, oricînd, oriunde,
În altă limbă, negrăită şi totuşi omenească.


Fachir

Sînt un fachir pe-un aşternut de cuneiforme.
Aşează-mi pe piept mari blocuri de piatră, de beton,
Aşează-mi cartiere şi oraşe enorme
Şi şosele, făcute suluri, ca asfaltul-carton.

Ele vor intra îndată-n levitaţie,
Vor deveni transparente pentru lumină,
Pentru gravitaţie.
Se vor legăna în ritm de respiraţie,
Vor tresări la fiecare bătaie de inimă.

Şi poate ca odată
Te vei aşeza şi tu şi atunci
Voi lăsa cuiele să mă străbată
Şi să se-nfigă-n tine, atît de multe şi atît de lungi
Că nu ne-am mai putea desprinde vreodată.


Orb

Mi-a căzut vederea în alt spectru
Şi luminii îi păstrez numai o amintire,
Precum un rege în exil mai poartă sceptrul
Unui regat rămas închipuire.

Aici se vede totul doar în nuanţe
Ale unei aceleiaşi, de nedescris, culori
Şi nu se mai disting volume şi distanţe;
Nici umbre nu-s, căci strălucesc întruna mai mulţi sori.

Conturul tău e şters şi-ntredeschis
Din loc în loc. Făptura ţi se varsă,
Amestecîndu-se cu lumea, ca-ntr-un vis,
Şi lumea de prezenţa ta e arsă.

Prins în haremul de iluzii, eram beat,
În vremea cînd erai multicoloră.
Şi sînt acum mahmur de un păcat,
Privindu-te cum naşti secundele de-aici,
Din pîntecul rotund precum o oră.


Dorinţă

Aş vrea să am telecomanda
Cu care să îţi sting lavanda
Feromonilor, atunci cînd pleci
În codrul de beton, cu înguste poteci.

Ţi-aş face şi imaginea mai întunecată,
Păstrînd doar pentru mine strălucirea ta, toată.
Ţi-aş da mai încet şi sonorul, cuvîntul.
Dar mai ales aş vrea să opresc vîntul.

De cîte ori îţi suflă în pînza unei rochii
Se dezlipesc retine şi sîngerează ochii.


Nu

Nu-i vina ta că nu m-auzi.
Te strig cu ultrasunete, ca delfinii,
Şi îmi răspunzi chiar cu ecoul meu,
În care ţi-ai înfipt misterele ca spinii.

Nu-i vina ta că nu te mai vezi.
Te-am îmbrăcat numai în ultraviolete,
Doar ca să ştiu că te bronzezi
În nuanţe de culori secrete.


Hai

Să mîngîiem o piatră suferindă,
Cînd printre degete îi strecurăm nisipul,
Şi să privim în lună, ca-n oglindă,
La soarele ce-şi adumbreşte chipul.

Apropie-te, să-ţi pot pipăi căldura,
S-ascult cum îţi grăbeşti metabolismul
Şi gîndurilor tale să le simt dantura,
Să le miros fiinţa, curenţii, magnetismul.

Apropie-te, să îmi guşti cuvîntul
Chiar de pe limba stoarsă de săruturi,
S-auzi cum ne atrage, spre miezul lui, pămîntul,
De mine cînd mă lepăd, de tine cînd te scuturi.


Întîlnire

Privirile noastre s-au întîlnit
Într-un arc de sudură.
Cuvintele au ţîşnit
Într-o respiraţie gură la gură.

Metastazăm unul în altul,nesfîrşit,
Ne amestecăm entropii şi natură
Şi se face tîrziu şi devreme, de mit,
Iar ora-nchide-n jurul nostru o curbură.

Ne înspăimîntă numai gîndul, dureros şi înmiit,
Că ne-am putea desprinde făptura de făptură,
Că totul are un sfîrşit.
Şi ne iubim cu încăpăţînare, cu ură.


Dor

Cu ochii împăienjeniţi de flori de gheaţă,
Privesc oriunde ca într-o oglindă
În care bîntuie, înveşmîntată-n ceaţă,
Făptura ta fierbinte, aburindă.


Şi-n gură-mi stau cuvintele de piatră,
Din care dinţii mei întruna muşcă,
Cioplindu-le pînă la forma care latră
Cu urletul de animal sălbăticit în cuşcă.



Ferestre

Mai multe ferestre deschid deodată
Pe ecranul memoriei, ca-ntr-un calculator,
Şi tu apari în toate, multiplicată
De dor.

Ferestrele prezentului le las închise.
Mi-e teamă c-aş găsi numai oglinzi,
Abise,
Suferinzi.
Mi-e teamă că m-aş putea defenestra
În altcineva.


Big bang

Stelele se îndepărteaza una de alta.
Noi ne-am îndepărtat unul de celălalt.
Sap după tine-n amintire, cu dalta,
Şi aşchiile se împrăştie şi ele, în salt.

Ne ţine la distanţă o forţă centrifugă
Şi ne rămîne doar să credem în big bang
Şi să-nălţăm cîte o rugă
Ca lumea să se strîngă iar, ca-n ştreang,
Să ne supunem unei forţe centripete
Numai ca tot ce-a fost să se repete.


Comunicare


Cum ai putea să înţelegi ce spun,
Cînd orice cuvînt e doar un nume de familie ?
Mai bine-aş încerca să mă adun
Într-un freamăt şi să mă depun
Într-o cochilie.


N-ar mai fi nimic de-nţeles, de ne-nţeles,
Şi aş putea intra în rezonanţă
Cu freamătul tău, ce tot mai des
Mă doare de la distanţă.



Casandra

Înfăşurată-n depărtare şi-n singurătate,
Ştii că prezicerile tale, toate, se vor împlini,
Că ai totdeauna dreptate,
Că dragostea mea va sfîrşi, într-o zi.

Numai că atunci te voi iubi
Cu dragostea altui bărbat,
Ce va purta acelaşi chip şi-acelaşi nume,
Apoi cu a altuia, şi a altuia, şi a altuia,
Pînă cînd îţi voi fi dat
Dragostea tuturor bărbaţilor din lume.


Cutia neagră

Îţi dăruiesc, încă de pe acum,
Cutia neagră a zborului meu.
Zigzagurile de foc şi de fum
Pe cerul ei vor rătăci mereu.

Şi ce a fost şi ce va fi
E păstrat acolo, ca în formol,
În dorul meu de a mă prăbuşi
Chiar peste tine, turn de control.


Cuşcă

Privesc printre oameni ca printre gratii.
Mai ajung la mine uneori cuvinte,
Printre zăbrelele de zgomot ale lumii
De acum şi ale celei de dinainte.

Chiar şi mirosul tău e vărgat
Şi-mbrăţişările îmi tatuează pieptul cu dungi
Iar sărutul tău are un gust de linii, ciudat,
Paralele şi decît noi mult mai lungi.


El

El se va naşte curînd.
Îl prevestesc cuvinte supersonice
Şi lumini cu viteză de gînd.
Sub scoarţa lucrurilor se mişcă plăcile tectonice.

Acul busolei se roteşte,
Limbile ceasului au stat.
Deja prin ochii mei el priveşte,
Eu am încetat.


Mansardă

Din mansarda lumii privesc
Şi nu mai pot să deosebesc
Lumina stelelor, atît de veche,
De lumina electrică şi pereche.

Din mansarda lumii strig
Tot întunericul din frig.
Şi niciodată nimic nu-i
La celălalt capăt al strigătului.

Din mansarda lumii mă arunc
În bărbat, în adolescent, în prunc,
În pasăre, în şopîrlă, în peşte,
În celulă, în tot ce mă prevesteşte,

Pînă în adîncul fărîmei de atom,
Unde îmi lepăd chipul
Şi asemănarea
De om.


Lunatic

Nopţile îmi sînt strivite între zile.
Umbrele îmi sînt zdrobite de lumini sub şenile.
Soarele mă opăreşte cu duşul lui fierbinte.
Sfîrîie şi se evaporă chiar şi răcoarea din cuvinte.

Orice atingere îmi lasă urme ca de fier încins.
De laserii din priviri sînt ars, pătruns, învins.
Încerc să mă feresc, să mă ascund, să fug
Dar fiecare pas aţîţă un rug.

Pînă cînd întreaga mea fiinţă începe să sîngere,
În zigzaguri, cu fulgere.
Pînă cînd izbucnesc eu însumi într-un foc de artificii,
Pe lîngă care celelalte flăcări par numai capricii.


Condiţie

Ca un cordon ombilical
Ce-a devenit un ştreang de sînge,
Mă ţine-n viaţă apa fără mal
În care se adună tot ce altul plînge.

Auzul mi-e desfăşurat timpan
Pe suprafeţe jupuite de tot ce-ar mai putea să sune.
Iar văzu-mi umple cerul subteran
Cu galaxii de ochi, în expansiune.

Mirosul meu străbate prin toţi porii,
Adulmecînd pe dinăuntru lucrurile-n putrezire,
Şi gustu-mi cade-n mii de limbi, ca meteorii,
Asupra lumilor mustind de otrăvire.

Şi tot ce-ating se surpă straniu
În cuvînt,
Îmbogăţit ca un uraniu,
De care mă-nspăimînt.


Concurs

Se adună ciungi şi ologi, surzi şi chiori,
Cocoşaţi, paralitici, buboşi, derbedei,
Buhăiţi, sîngerinzi, tuşitori
Şi-ndrăgostiţi, roşi de făptura altuia crescută-n ei.

Se adună în piaţa publică, în faţa mulţimii de orbi,
Şi fiecare vorbeşte despre boala de care e purtat.
Toţi vor fi daţi de mîncare la corbi,
În afară de unul, de cel ce va părea că-i cel mai sfîrtecat.
Mulţimea îi va unge rănile cu lacrimi
Iar pe el îl va unge împărat.


Fugă

Blocurile de gheaţă sînt tot mai mici
Şi distanţa dintre ele tot creşte.
Sar tot mai repede de pe unul pe altul,
Fug după ceva, ceva mă urmăreşte
Şi mă absoarbe saltul.

Ceea ce se ţine după mine e tot mai aproape,
Ceea ce vreau să prind îmi tot scapă
Şi nu-mi dau seama că deja alerg pe ape,
Deja sînt apă.


Oraş

Sîntem atît de mulţi, atît de-nghesuiţi.
Respirăm doar aer la mîna a doua.
De umbre grele, de beton, sîntem striviţi.
Scuipată de plămîni bolnavi pare şi roua.

E o aglomeraţie ca-n cimitir,
Doar că sîntem îngropaţi în picioare
Şi putrezirea noastră miroase a mir,
A benzină, a deodorante, a sudoare.

Miasma din lumina de neon
Se lasă în mine, mai grea ca o ceaţă.
Duhneşte a motor turat şi-a claxon
Şi chiar şi-n spray-ul tău, iubito,
S-a stins aroma de viaţă.


Natură

Fluturii mei cu cap vidia
Stîrnesc în natură spaima, invidia.
Florile mele învăţate să sîngere
O asupresc cu uimire, cu înfrîngere.

Lacrimile mele de diamant
Îi deschid răni, din care curge neant.
Fulgere globulare, ochii mei
Închid în ei
Şi retopesc toată natura,
Ca în privirea ta s-o dau de-a dura.


Adevăruri

Adevăruri trecute, închise-n chihlimbare,
Mi-e dor de voi ca de copilărie.
Pămîntul era plat şi statornic şi nici o schimbare
Nu-l putea face altfel decît în centru să fie.

Soarele se rotea în jurul lui,
La fel şi celelalte stele.
Astăzi pămîntul a devenit rotund şi haihui
Şi se învîrteşte şi se rătăceşte, odată cu mine, printre ele.


Condiţie

Sînt o greşeală a naturii,
Ţîşnit din marginile sale,
Cum e cuvîntul săgetat din arcul gurii,
Cum e scuipat argintul viu dintre metale.

Sînt un păcat de neiertat al firii
Şi-s refuzat de orice strop de lume,
Primit numai în regnul amăgirii,
Unde e totul distilat pînă la nume.


Muză

Cînd cad pe mine fulgii de lumină rece,
Să te apropii, să-i topeşti cu respirarea
Şi să mă speli cu roua lor de tot ce trece
Şi să îmi ştergi cu pleoapele-amînarea.

Cînd, frămîntat în plastilina vieţii, colorată,
Mă asupreşte teama de-a nu mai fi, vreodată, smuls,
Atunci să-mi dai iluzia făpturii tale, toată,
Şi vieţii împrumută-i puţin puls.


Indirect

Nu te mai pot privi decît indirect,
De fiecare dată, cu boltă.
Lumina se curbează către tine, imperfect,
Se descompune-n spectru, se revoltă.

Nu te mai pot striga decît ocolit,
Cu nume de lucruri îndepărtate,
Şi, abia după ce de ele s-a izbit,
Strigătul, spart în ecouri, spre tine străbate.

Nu mi te mai pot nici măcar aminti
Decît printr-un tunel de oglinzi, al uitării,
La capătul căruia se face prima zi,
Cu neliniştea de-atunci, a noastră, a mării.


Zbor

Ca un glonţ prin viaţa mea ai trecut.
La intrare ai lăsat o urmă discretă
Iar la ieşire un dezastru.
M-ai durut
La fel ca timpul, ca tot ce nu se repetă.

Ai lăsat în mine un gol, un tunel,
Prin care au trecut nişte fluturi,
După aceea au zburat, tot prin el,
Nişte fregate, nişte vulturi,
Apoi nişte păsări mai mari, de oţel.

Şi toate au trecut ca un vis
Şi mi-a rămas înăuntru doar cerul cu nori,
Peste care rănile s-au închis,
Înţelegînd că n-ai să treci de două ori.


Mesaj

Încă mai păstrez în telefonul mobil
Un ultim mesaj de la tine,
Aşa cum îl mai port pe cel ce-am fost copil,
Printre toţi străinii din mine.

Îl mai citesc din cînd în cînd
Şi-l înţeleg tot mai puţin,
Pe muchea dintre sentiment şi gînd,
Tot mai tocită de destin.

Ştiu că ar trebui să şterg acest mesaj.
Dar niciodată n-o să mă îndur
Şi viaţa mea o să rămînă doar un peisaj,
În care doar portretul tău prinde contur.


Suflete

Sufletul tău
E o republică.
Sufletul meu
E un regat.
Şi la palat
Şi-n piaţa publică
Regele umblă
Decapitat.


Radiografie

Secundele m-atacă toate deodată,
Ca peştii pirania,
Şi de sub carnea învechită, demodată,
Îmi dezvelesc şi oasele şi sufletul,
Toată pierzania.

Tu mă priveşti ca pe-o radiografie
Şi te sperii, te-ngrozeşti.
Nu seamănă cu vreo fotografie
De care te-ai îndrăgostit,
De care-ai îndrăzni să te îndrăgosteşti.

Te uiţi. Mă uiţi.
Dar îţi vei aminti cîndva
Cum oboseam murind de viu şi în picioare
Şi poate-ai să mă laşi să mă întind
Pe-o lacrimă de-a ta,
Precum o pată de petrol pe mare.


Ca şi cum

Ştim amîndoi că sîntem miliarde,
Şi nu numai doi, ca acum,
Iar asta ne doare, ne arde,
Dar hai să ne iubim ca şi cum.

Ştim amîndoi că sîntem trecători,
Şi poate nici măcar pe-acelaşi drum.
Cu picioarele pe pămînt, cu capetele în nori,
Hai, totuşi, să ne iubim ca şi cum.

Ştim amîndoi că sîntem doar bărbatul şi femeia
Iar restu-i numai vînt, vertical ca un fum,
Şi în genunchi te rog ca, tocmai de aceea,
Să ne iubim pînă la capăt ca şi cum.


Timpul dragostei

Tu mă străbaţi ca un timp,
Prin toţi porii.
Simt cum mă schimb,
Aud în tîmple şi în oase secundele ninsorii.

Ca timpul, tu nu mă răneşti
Dar mă brăzdezi de cicatrice
Şi mă prefaci în harta căilor pe care rătăceşti,
Desen ce-ncearcă, în zadar, să te explice.


Muzică

Am trecut urletul de lup prin saxofon
Şi muzica de orgă am tras-o-n ţevi de tun
Şi încăpeam, întreg, în orice semiton.
Iar azi doar în ecoul de-atunci încă răsun.

De la melancolie luam lecţii de canto;
În oricare octavă pîndea viaţa subită;
Dorul vorbea, aproape cu-nţeles, desesperanto.
Şi toate doar pentru că nu-ndrăzneai să-mi fii iubită.


Casă

Îţi voi face o casă din roci de pe alte planete,
Îţi voi face curte chiar o mare,
Voi împleti un gard din himere şi din lucruri concrete,
Cu poarta pe o stradă pietruită cu depărtare.

Şi-acolo te voi aştepta, pînă cînd vei veni să aprinzi
Lumina în ferestre, în pereţi, în oglinzi.


Poeţi

Fluvii cu maluri de apă, curenţii marini
Nu curg niciodată la vale.
Am rămas atît de singuri, de puţini,
Pe această altă cale.

Ne mai ţin în viaţă doar perfuzii
De lumină, ce ne mută pulsu-n vene,
Şi vedem cu sîngele iluzii,
Cînd ne coasem pleoapele cu gene.

Doar transplanturi ne-ar întoarce dinspre moarte.
Ne-am muta organele şi sufletele-n altul, în oricare,
Atîrnaţi în ştreangul unei arte,
Gîtuiţi de neasemănare.


Vîrste

A fost odată ca niciodată…
Toate poveştile sfîrşeau bine.
Asta şi cere, de fiecare dată,
Copilul din mine.

Dar astăzi totul se termină prost
Sau nici măcar nu începe.
Ar fi putut să fie şi n-a fost…
Copilul nu poate pricepe.

Copilul ştie beznele din noapte.
Cum să-i arăt tot întunericul din orb ?
Ori viermii dezbrăcaţi de fructe coapte ?
Ori, dezvelit de zbor, un croncănit de corb ?

Secundele se scurg cum picături de sînge
Şi mă prefac că numai le asud.
Copilul se preface cum că el le-ar plînge
Şi speră înţelesul lor să nu-l aud.


Ea

Moartea e tot ce am trăit deja
Şi nu îmi mai aduc aminte,
E tot ce am iubit cîndva,
E tot ce mă minţea
Şi nu mă mai minte.

Ea mă cuprinde tandru şi atît de lent,
Oriunde şi oricînd,
Sentiment cu sentiment,
Gînd cu gînd.

Aş vrea să mor dintr-o dată
Dar nu pot, ea nu se lasă.
E încă timidă, e încă mirată.
La mine, încă nu se simte acasă.

Poate voi reuşi nu numai s-o ating,
Ci şi în braţe-atît de tare ne vom strînge,
Încît mă va învinge
Şi am s-o înving
Şi-n colţul gurii voi surîde sînge.


Scris

A-ţi jupui pielea de pe chip
E totuna cu a-ţi pune o mască.
Poţi să îţi scoţi la suprafaţă întregul genotip
Şi totuşi nimeni n-o să te cunoască.

Zadarnic îţi întorci şi sufletul pe dos
Şi-l porţi pe dinafară, ca pe un pardesiu,
Şi-apoi degeaba ţi-l dai jos.
E prea tîrziu, e prea pustiu.

Să mergi pe sîrma de la marginea uitării,
Legat de amintiri cu sfori prea slabe,
Doar ca să cazi şi să îţi frîngi şira spinării
În vertebre, în silabe…


N-a fost să fie

Am căzut cu mine însumi la învoială
Să nu mă mai las asuprit de îndoială.
Tot ce se întîmplă are deja o aromă
De zaruri aruncate într-o axiomă.

Lumea s-a limpezit ca un tablou naiv
De cînd n-o mai tulbură nici un motiv.
Şi pare mai apropiată şi mai vie
De cînd totul se preface că aşa a fost să fie.

Şi numai uneori secundele din alte zile
Mai ies la suprafaţa împietrită, ca nişte fosile,
Dar tot ce-atunci era durere de neîndurat
E azi doar mîncărime într-un membru amputat.


Masca

Nu mai iese de mult din camera de la azil
Şi nici din amintirile pe jumătate inventate,
Aproape toate de pe cînd era copil,
Doar cîteva din alte vîrste, parcă mai îndepărtate.

Pleoapele-i trase şi ferfeniţite nu se mai închid
Şi pentru ochii săi lumina-i doar arsură.
E-aproape orb şi-n universul translucid
Auzul i s-a dilatat peste măsură.

Aude cicatricile cum iar îi crapă,
Surd apăsate de arcade, de pomeţi,
La fel ca un asfalt pe care dinăuntru-l sapă
Rătăcitoare rădăcini, în căutarea altei vieţi.

Aude şi cum buzele-i, ca strînse în tendoane, se retrag
Şi-i zgîrie gingiile însîngerate, ulcerate.
Şi-aude pînă şi timpanele, cu fîlfîitul lor de steag.
Şi lacrimile şi le-aude cum scîrţîie, sărate şi uscate.

Îşi recompune în auz întregul chip: în mijloc o spărtură
Cu marginile numai cioturi, zdrenţuite.
Sub ea, un rînjet fără dinţi, o fundătură.
Deasupra, două cratere, de-ntunecime adîncite.

Şi-aude pielea feţei cum sună-n nuanţe pămîntii,
Cum o brăzdează-n riduri parcă-ntregul timp,
Şi bube-i seamănă, mai proaspete şi mai tîrzii.
Şi-aude urîţenia cum radiază ca un nimb.

Şi-aude şi trecutul, cînd încă mai ieşea în lume
Şi încă încerca să se arate de sub mască
Şi cînd abia-ncepea să afle cum e
Ca nimeni să nu te mai recunoască.

Aude cum s-a rupt apoi de tot, de toate,
Cum nici chiar el nu se mai regăsea-n oglindă,
Cum se surpau alcătuirile şi plăsmuirile ciudate
De care înainte reuşea să se agaţe, să se prindă.

Aude şi cum a-nceput să nu mai vadă
Şi cum i se-nchirciră mîinile ca nişte gheare,
Întoarse către sine ca înspre o pradă,
Cînd să apuce altceva nu au mai fost în stare.

Aude şi cum a căzut în sine
Ca-ntr-un mormînt pe care îl purtase-nchis pînă atunci.
Aude totul şi din ce în ce mai bine.
Mai vede doar uitarea, cu braţe multe, lungi.


Plajă

Printre sute de cearşafuri şi prosoape,
Doar ici şi colo mai respiră cîte-o dungă de nisip
Şi trupurile goale sînt întinse-atît de-aproape,
Încît par toate a avea, multiplicat, acelaşi chip.

Stau aliniate ca-ntr-un cimitir de suprafaţă,
Avînd la capete, în loc de cruci, umbrele.
Cîte o arătare verticală, stranie, parcă învaţă
Să-şi tragă umbra peste şirurile fără umbră, paralele.

Alte iviri se zbat în apa de la mal,
Parcă salvate tocmai dintr-un naufragiu.
Iar eu privesc cum timpul năvăleşte, val cu val,
Şi cum nu scapă nimeni de pe plajă din carnagiu.


Evocare

Plutea în aer un fel de încordare,
Un cîmp de linii frînte de la unul către celălalt,
Ca între polii unei forţe temătoare,
Nehotărîte între curgere şi salt.

Schimbam cuvinte şi priviri şi gesturi
Parcă prin cabluri de înaltă tensiune.
Ne încrîncenam să ne trimitem şi ultimele resturi
De fiinţă, ca prin minune.

Şi chiar cădeam uneori în transa comunicării perfecte,
Făceam levitaţie în picioare şi drepţi,
Feriţi de bruiajele lumii ca înăuntrul unei secte
Cu numai doi adepţi.

Şi trec anii scurţi, cu zile lungi.
Sîntem tot ai nimănui şi-ai tuturora.
Ne mai amintim de ce a fost atunci
Ca de-un loc de veci închiriat cu ora.


Întîlnire

E ceva nou... Nu îmi dau seama...
Cînd repede, cînd încet... Ca un puls
Care înnoadă uimirea cu teama
Că acel ceva, ca o inimă exterioară, mi-ar putea fi smuls.

Tresare şi în lucruri, nu doar în mine.
Şi nu-l percep cu simţurile ştiute.
E bucuria, dusă pînă la ruşine,
A întîlnirii unei lumi necunoscute.

Şi sînt din ce în ce mai încordat, mai atent,
Ca nu cumva ceva din el să îmi scape,
Şi îl prefac în emoţie, în sentiment,
În tot ce în mine încape şi-n ce nu mai încape.

Îl adun de peste tot, dinăuntru, din afară,
Mă amestec cu el, mă pierd, mă schimb
Şi, mai ales, cad din minciuna ceasurilor, care doar măsoară
Ce poate eu chiar simt de la o vreme: timp...


În oglinzi

În salonul de coafură
Erai multiplicată de oglinzi, la nesfîrşit.
Ecoul surîsului îţi umbla din gură în gură,
Ochii tăi mă priveau din toate părţile, înzecit, însutit.

Încercam de peste tot să te adun,
Să te recompun,
Să ajung iar la tine, una.
Dar numai de şuviţele tale de parfum
Reuşeam să mă mai agăţ, cu gîndul, cu mîna.

Şi astăzi mai caut să dau la o parte
Toate chipurile de-atunci de pe tine.
Şi mă rănesc şi sîngerez lumini
Pe cioburile hologramei tale sparte,
Risipite pretutindeni în mine.


Evocare

Cu un suflet abstract de gingaş
Te iubeam, aproape imaterial,
Aşa cum doar un fost sinucigaş
Mai poate fi sedus de prospeţimea altui ideal.

Te iubeam de foarte departe din mine.
Te mîngîiam numai cu degetele din mănuşa privirii.
Ca nu cumva să zgîrie cînd m-agăţam de tine,
Smulsesem unghiile iubirii.

Poate că mai păstrezi de-atunci un aşternut
De vorbe cu-nţelesurile arse pînă la căldură,
O caracatiţă de-mbrăţişări, cu braţele-amputate dintru început,
Un cor de sărutări rămase doar pe-o gură.


Din bucăţi

Oamenii sînt făcuţi din bucăţi
Moştenite de la alte generaţii, asamblate.
S-ar putea desface şi reface toţi,
Din trupuri, chipuri, suflete prefabricate.

S-ar putea recompune la fel
Sau şi-ar putea schimba între ei
Cîte un picior, o mînă, un deget cu inel,
Un umăr, un şold, un cap cu idei.

Sîntem toţi atît de asemănători şi de întîmplători,
Încît de ne-am amesteca nu s-ar cunoaşte.
Mi-aş lăsa inima să bată în copiii tăi din flori
Şi amintirile în cei pe care niciodată nu-i vei naşte.


Dilemă

Mă vizita, de la o vreme, corcitura
Între înger şi pasăre măiastră.
Uneori îşi lăsa făptura
Sau măcar umbra la fereastră.

Alteori îmi arunca în geam,
Din zbor, găinaţi de diamant,
Pe care îi vedeam şi auzeam
Cum luceau şi sunau a neant.

Acum şi-a făcut la mine cuib
Şi l-a părăsit, după ce a depus ouă.
Şi nu ştiu: să le clocesc... să mă îmbuib...
Sau niciuna... sau amîndouă...


Exil

Exilat pe-o insulă din specia umană,
Mi se face dor de vremea cînd eram copac
Şi-un altoi puteam să cresc în fiecare rană,
Să mă schimbe şi să îl prefac.

Şi de timpu-n care eram piatră îmi e dor.
Sîngeram în lume praful, pulberea, nisipul,
Care se împrăştiau întîmplător,
Însă îmi păstrau în oricare grăunte întreg chipul.

Şi aş emigra măcar
Pînă în copilărie,
Unde şi singurătăţile şi-nstrăinările ne par
De poveste ori de jucărie.


Treptele zborului

Ca pasărea intrată în turbina unui avion de vînătoare,
Sar dintr-un zbor într-un alt zbor.
Şi trec apoi în dîra care pare
Un fir desfăşurat din ghemul unui nor.

Iar gravitaţia mă lasă parcă-n pace,
Însă îmi dă tîrcoale gîndul unui nou păcat,
Că mă va înghiţi şi-n altceva mă va preface
Motorul timpului, pe care îl aud, supraturat.


Invazie

Hoarde de lucruri migrează către noi.
E o invazie barbară de obiecte.
Rafale de seminţe de nevoi,
Ce încolţesc în împliniri ce par perfecte.

E o materie de neoprit, cotropitoare,
Ce în fiinţa noastră se inseră
Ca noi organe, apărute într-o prea rapidă adaptare,
În care un piston al timpului a comprimat o eră.

Şi totul se petrece nefiresc de natural
Şi se consumă în atîtea acte,
Că pare că altoiuri din regnul mineral
Au prins în vegetaţii de sentimente şi idei abstracte.


Nuntă

Să vii la nuntă îmbrăcată-n flori;
Eu am să vin înveşmîntat în fluturi,
Într-o biserică clădită din ninsori
De dinainte de-nceputuri.

Să vii la nuntă parfumată cu benzină;
Eu am să vin pudrat cu praf de puşcă.
În toate părţile, ca o lumină,
Ţîşni-vor îngerii şi demonii ţinuţi în cuşcă.


Noi toţi

Eu sînt mai mulţi, un lanţ întreg, nesfîrşit.
Unul singur şi întreg eram doar în copilărie.
În trupul meu, devenit neîncăpător şi de nelocuit,
Sînt mai mulţi cei care mor decît cei care învie.

Şi tu eşti mai multe, toate simultane.
Şi numai una dintre ele este a mea.
Copilul din mine a ales-o-ntre mame
Şi toţi bărbaţii mei or s-o vrea.

În toate celelalte,
Apropiate străine,
Mă opresc doar uneori,
Ca în nişte halte
Dintre tine şi tine,
Dintre mine şi tine,
Dintre mine şi mine.


Hai

Hai să mîncăm otrăvuri lente,
Să bem veninuri care-ncet ucid,
Să inhalăm toxine leneşe, latente,
Să ne deschidem porii
Pentru leacuri de sfîrşit treptat, lucid.

Hai să murim mai amînat, în rate,
Mai multe morţi, prelungi şi paralele,
Şi să trăim din cînd în cînd, pe apucate,
În spaţiul strecurat printre zăbrele.


Îmbrăţişare

Vreau să te văd, să te aud,
Să-mbrăţişez numai cu simţurile indirecte
Făptura ta de aer şi lumină, pînă o asud
Într-o iluzie a unei întîlniri perfecte.

Apoi să-mi cazi şi în miros şi-n gust,
Să îţi descopăr alchimia,
Şi să mă laşi s-adun pe palme ce-ai mai frust,
Melancolia, bucuria.

Şi-apoi încă un simţ voi inventa,
Cu care să te pot păstra.


Dialog

Stăm ochi în ochi, cuvinte în cuvinte.
Vagă părere de iluzie a amăgirii,
Cînd doar între silabe rostirea nu ne minte
Şi-abia mai pîlpîie sinceritatea în razele privirii.

Ochii, bucăţi de creier rămase în afară
Să-mbrăţişeze aparenţe, resturi...
Cuvintele, bucăţi de trup, care se inventară
Ca să trişăm cum nu-ndrăzneam în gesturi.


Viaţă

Vagabondez prin viaţă ca pe internet.
Mă poartă parcă un motor de căutare
Prin fundături abstracte,
Pe cîte un impracticabil drum concret,
Pe căi din labirintul unor lumi intermediare.

Şi oricare fereastră ce-o deschid
Dă într-un alt interior, niciuna în afară.
Şi traversez zid după zid,
Din nesfîrşitele care mă înconjoară.


Maree

Oraşul e un animal gigantic sfîrtecat,
Cu respiraţia duhnind a moarte,
Cu sîngele pe jumătate scurs şi închegat,
Cu maţele scoase şi sparte.

Îl populăm cum germeni ai unei vechi infecţii,
Mici arătări înghesuite, adaptabile, perverse,
Şi îl alimentăm cu rîuri de dejecţii,
Care din pîntecele lui deja au început să se reverse
Şi tot ce întîlnesc în cale să inunde:
Stăzi, parcuri, locuinţe, cimitire...

Iar noi, în apele şi în miasmele imunde,
Reînvăţăm înotul şi zborul, în neştire.


Femei frumoase

Femei frumoase, ca de plastic şi de ceară,
Înconjurate parcă fiecare de cîte-o vitrină,
Mai scapă gesturi rătăcite în afară,
În jurul cărora memoria coagulează ca o gelatină.

Femei frumoase ca nişte portrete
Se-amestecă în amintire într-un peisaj,
Tonuri mişcate, de melancolii şi de regrete,
Ca un balet pe-o scenă prinsă de tangaj.

Femei frumoase ca nişte abstracţii,
Mai străvezii decît învinse axiome,
Încă emană cîmpuri de atracţii,
Vagi, imprecise ca istoria unor arome.


Zgomot

Toate zgomotele lumii păreau înghesuite,
Împreună cu noi toţi, în acel bar.
Luminile îţi ştergeau chipul cu clipite
Colorate imprecis, vag, neclar.

Irişii tăi păreau acvarii cu spirt,
Păstrînd un fund de mare, viu cîndva.
Surîsul tău se deschidea într-un flirt
Cu o lume de altundeva.

Erai neîngăduit de frumoasă şi tristă.
Lacrimile tale păreau de icoană
Şi mîna ta, strînsă pe o batistă,
Nu le mai era simultană.

Erai dusă departe, ca un gînd.
Eu încercam să te aduc înapoi,
Trăgînd de o frînghie împletită cuvînt cu cuvînt
Şi aruncată ca un lasou în golul dintre noi.

Din cauza zgomotului nu ne puteam auzi
Şi am început să-ţi scriu în telefonul mobil.
Tu citeai şi în cuvinte păreai a redescoperi
Alfabetul, ca un copil.

Apoi, brusc te-ai ridicat să pleci.
Şi chiar ai plecat, ca după o ceartă,
Iar cojile secundelor, rămase seci,
Mi le-ai lăsat, ca pe-o oglindă spartă.


Şi dacă

De-acum o să-ţi aduc doar îngeri în costum de-astronaut,
Sirene îmbrăcate în scafandru
Şi alte lucruri, toate deghizate precaut,
Să nu-ţi mai par nici demodat, nici băieţandru.

Şi dacă se va întîmpla să mai încep a plînge,
Să mă stropeşti cu lacrimi parfumate şi artificiale.
Şi buzele de mi le voi muşca iarăşi pînă la sînge,
Să-mi împrumuţi cel mai aprins din rujurile tale.

Şi dacă ai să simţi că totuşi ard,
În rîsul tău să mă-nveleşti ca-n reci meninge
Şi-apoi acoperă-mă cu un strat de fard,
Sub care totul pare a se stinge. Şi se stinge.


Seminţe

Poetului nu îi stă bine viu.
El trebuie să nu mai fie de faţă
Cînd tu ai să-i primeşti, într-un tîrziu,
Rostirea, care de făptura lui se rupe, se dezvaţă.

Cuvintele lui vor rămîne congelate
În cărţi, ca într-o bancă de spermă,
Pînă cînd le vei trezi la viaţă, pe toate,
Cu căldura ta ca de pîntec, maternă.

Şi cîteva în tine se vor recunoaşte,
Le vei purta, se vor hrăni din tine,
Dar n-ai să te înduri vreodată a le naşte,
Cu tot ce va mai fi rămas din mine.


Milă

Mi-e nesfîrşită milă de sora mea retină,
Zdreanţă de piele nefirească şi ratată,
Ce pipăie numai contururi de lumină
Şi care de obiecte va rămîne-n veci nemîngîiată.

Îmi este şi mai milă de fratele timpan,
Petec de piele întinzînd după aproape
Doar mii de degete de aer diafan
Şi neputînd măcar sub pleoape să se-ngroape.

Dar cel mai milă mi-e de gînd şi sentiment,
Ce-mbrăţişează lucrurile doar de la distanţă,
Fîşii de piele-nsîngerată, fluturînd de-un dor dement
De a intra cu sfîşierile-altcuiva în rezonanţă.


Muzeul de cuvinte

Orice cuvînt e aşezat într-o vitrină,
În nesfîrşite şiruri, suspendate pe pereţii reci.
Unele-s scăldate în penumbră, altele sînt înecate în lumină.
Scîrţîie tăcerile din jurul lor, atunci cînd treci.

Fiecare e expus cu acte de la stări civile,
Cu fotografii de prin albume de familii,
Cu istorii scrise sau cu albe file,
Cu schelete incomplete, cu sparte cochilii.

Cîte unul pare că şi-a scurs cerneala
Doar ca să nu curgă sînge de prisos.
Altul pare stors de năduşeala
Din încrîncenarea de-a spune frumos.

Altul pare că s-a scuturat de adevăr
În melancolia spaţiilor goale...
Mi se face dor subit să muşc cuvîntul ,,măr'',
Cel rostit, rostogolit printre săruturile gurii tale.


Ea

Ea umblă pe muchea unde frumuseţea lunecă-n durere.
Gesturile ei lasă în urmă statui.
Privirea ei sonorizează orice tăcere.
Zîmbetul ei are gust de sărut furat, amărui.

Ea duce în lesă o lume virtuală,
De unelte retopite, toate, în podoabe şi în arme.
Lumea reală şi goală
La picioare îi cade şi-adoarme.


Tu,eu

Tu, care vezi mai mult decît priveşti,
M-ai văzut pe mine,
Care privesc mai mult
Decît sînt în stare să văd.

Tu, care înţelegi mai mult decît ştii
Şi ştii mai mult decît spui,
M-ai înţeles pe mine,
Care ştiu mai mult decît înţeleg
Şi spun mai mult decît ştiu.

Tu m-ai întîlnit pe mine,
Care n-am reuşit să te întîlnesc pe tine.


Melancolie

Ai să te-ntinzi, din cînd în cînd,
Pe pajiştile de cuvinte,
Pe care ţi le-am aşternut, din gînd în gînd,
Peste un strat din scrumul meu, rămas fierbinte.

Şi ai să laşi să te-nvelească, uneori,
Umbre prelungi şi-apropiate precum nişte scuturi,
Ale cuvintelor ce ţi le-am adunat în nori
La care-am înhămat vulturi şi fluturi.


Împreună

Noi nu ne-am privit în ochi niciodată,
Însă scrutăm aceeaşi zare
Şi ne vedem acolo, ca printr-o oglindă înclinată,
Unul pe altul, strînsă depărtare.

Noi nu ne-am ţinut niciodată de mînă,
Dar ducem o aceeaşi povară, de toarte,
Şi făpturile-ncordate par să ne rămînă
Arcuite peste ceea ce nu se desparte, nu se-mparte.

Noi ne ţinem de vorbă, uneori,
Şi ne ţinem de urît şi de rău
Şi ne alăturăm ca două scrisori
Trimise simultan aceluiaşi hău.


Istoria unei neînţelegeri

Ai fi putut smulge de pe mine
Insecta uriaşă, înfiptă adînc în carne
Cu sutele de cîrlige
Ale semnelor de întrebare.

Mi-ai fi putut sfîşia inima,
Cămaşă de forţă a sîngelui.

Mi-ai fi putut descleşta de pe lucruri
Cuvintele, aceste mîini amputate
De tristeţea nemîngîierii.

Ai fi putut susţine cu un curcubeu fosforescent
Cerul de noapte
Pe care îl port mereu, apăsător,
Asupra mea.

Dar tu ai preferat să priveşti,
Prin lentilele lacrimilor,
Cum se hrăneau din mine
Larvele unei abstracţii,


În timp ce eu încercam
Să scutur de pe tine o insectă uriaşă,
Agăţată cu sute de cîrlige,
Şi să-ţi rup cămaşa de forţă a sîngelui
Şi să-ţi descleştez degetele cuvintelor
Şi să sprijin cu un curcubeu
Cerul nopţii tale polare.


Aproape

Îmi eşti atît de-aproape că-ţi aud
Lanţurile de ADN zornăind în celule.
Iar pe coaja sîmburelui tău, captiv şi crud,
Ascult scrîşnind dantura întîmplării nesătule.

Plonjez în totdeaunele şi niciodaturile tale
Şi-n depărtările în care te-ai împrăştiat cîndva
Şi-ţi pipăi şi îţi mîngîi toate spaţiile goale,
Înmănuşat chiar în fiinţa ta.

E o surpare-n clipă şi-n tot timpul, deodată,
Şi simt întreg uraniul decăzînd în plumb
Şi toată suprafaţa lumii, oxidată,
Şi sîngele luminii, scurs sacadat şi strîmb.


Contemplare

Mă uit, c-un ochi săpat adînc în mine,
Cum îţi azvîrli, pe rînd, bărbaţii,
Aşa cum mările, redevenite calme şi senine,
Îşi scuipă peste ţărmuri înecaţii.

Doar eu voi eşua la malul
Trasat de cele două nuanţe-albastre,
Acolo unde norul nu se-ndură să dezbrăţişeze valul,
Loc geometric al neîntîlnirii noastre.


Dimineaţă

Iubirea, soare răsărit pe pernă,
Mă orbeşte şi mă ţine prizonier sub pleoape.
M-aş reîntoarce-n somn ca-ntr-o cavernă
Şi-n vis ca-ntr-un bazin cu răcoroase ape.

M-aş reîntoarce chiar pînă-n copilărie,
La sufletul care abia începe să îngaime
Emoţia, atît de dureros de vie
Cînd se preschimbă-n sentiment, cu spaime.

Şi poate că apoi
Aş îndrăzni să curg
Iar înapoi,
La soarele aflat pe pernă, în amurg.


Vine o vreme

Vine o vreme cînd, deodată, întreg stolul timpului
Se abate asupra dragostei,
Ca o invazie de lăcuste
Într-o piaţă de flori.

Vine o vreme cînd junghiul,
Pe care atît l-am încălzit la piept,
Brusc se retrage,
Ca un cuţit din rană.

Vine o vreme a tuturor despărţirilor
Şi a tuturor singurătăţilor.

Pentru tine, abia a venit vremea.
Pentru mine, ea a şi trecut.
Aşa că aş mai vrea doar să îţi las ceva,
Aşa cum o limbă moartă
Îi lasă uneia vii
Alfabetul,
Scheletul.


Rest

Tu îţi porţi sufletul întins pe faţă,
Neted ca fondul de ten.
În decolteul surîsului tău se răsfaţă
Sărutul, cu aromă de refren.

Pare că m-ai îmbrăţişa cu fiecare gest,
Dar eu alunec precum timpul pe lîngă statui.
Iar întîlnirea noastră o să se păstreze numai într-un rest
De lacrimă pătată-n două nuanţe de căprui.


Timpul, locul...

La despărţire, am luat cu mine
Şi locul şi timpul întîlnirii noastre.
Le-am luat goale de tine,
Nedrepte, senine, albastre.

Tu le-ai fi lăsat acolo, oricum,
Împreună cu ţigările fumate,
Trupuri trecute în fum şi în scrum
Înainte de-a fi fost decapitate.

Cîndva, însă, poate că ţi se va năzări
Şi mi le vei cere.
Dar ele cresc întruna şi ţi-aş mai putea dărui
Doar vaste spaţii şi întinse ere.


Aşa cum

Aşa cum un rîu demult secat
Încă se mai varsă în mare pe vechile hărţi,
Va curge spre tine, neîncetat şi ciudat,
Făptura mea, întipărită în cîteva cărţi.

Şi poate că-ntr-o zi, ca niciodată,
Cuvinte, amintiri şi-nchipuiri ţi s-or amesteca,
Într-o morişcă,
Şi-n mlaştinile sufletului meu de-acum,
Ca într-o ciocolată,
Ai să îneci nuferii sufletului tău de-atunci,
De frişcă.


Locul de joacă

Un tobogan pe care-alunec în copilărie...
Un balansoar, cu echilibrele pe care numai el le poate, le ştie...
Un leagăn pendulînd prin sufletele celor ce am fost...
O roată învîrtită într-o altă ameţeală, în alt rost...
Şi copiii, răscolind cu joaca lor nisipul,
Mai dezgropînd, mai îngropînd copilăriei mele trupul, chipul...


Vivisecţie

Caut vena subţire
Ce îmi leagă
Sufletul de trup.

Caut vena prin care
Timpul mi se scurge
În spaţiu.

Caut vena prin care
M-aş putea vărsa
În altcineva.


Acrobaţie

Voi umbla totdeauna numai pe frînghia întinsă
Între copilărie şi adolescenţă.
Plasa vîrstelor tîrzii o voi lăsa neatinsă,
Desfăşurată dedesubtul meu doar din convenienţă.

Ea aşteaptă să-mi prindă şi să-mi amortizeze căderea,
Dar saltul meu va fi dincolo de margini şi mortal.
Şi voi plonja direct la-ntretăierea
Regnului visului cu regnul mineral.


Condiţie

Timpii tăi se solidifică în roci
Ce-ţi păstrează-n sîmburi şirul de fosile.
Tu cu dinamita unei clipe le dizloci
Şi le macini c-o eternitate legănată pe şenile.

Vremuri ce cîndva au fost lichide
Le faci iar să curgă, cum nisipuri
În care oricare fir în miezul lui închide
Toate ale tale-amestecate chipuri.

Însă uneori, cu febrele înalte ale unei nebunii
Retopeşti tot timpul într-o lavă.
Şi atunci fosilele se mişcă iarăşi, vii,
Într-o vreme ce se scurge-n toate părţile, bolnavă.


De vii

Am scufundat emoţiile în cuvinte,
De vii, ca în borcane cu formol.
Poate mai bine le lăsam s-ajungă oseminte,
După ce timpul le-ar fi dat un lung ocol...

Aşa, şi azi îmi răscolesc în amintiri
Convulsiile lor, cînd, înecate în arsură,
Parcă îşi căutau, cu ultime priviri,
Un înţeles, un rost, o soartă, o măsură...

Tu însă vei vedea numai o faună bizară,
A cărei nemişcare-ţi va părea doar adormire
Şi-o să aştepţi, clipă de clipă, să tresară,
Să dea un semn c-ar fi pe cale de trezire...


Legea

Caut o lege, pe jumătate număr
Şi pe jumătate cuvînt.
Aş sprijini pe ea, ca pe un umăr,
Tot ce fac, ce am, ce sînt...

Caut în metafore, în ecuaţii,
În formule, în sintaxe...
Caut ceva aidoma unei gravitaţii,
Ceva asemănător unei axe...

Şi, oridecîteori îmi pare
C-aş fi pe cale de-a-mi afla orbita,
Mă smulge şi m-aruncă, la-ntîmplare,
În fărădelegea ei, clipita...


Condiţie

Ceasul e busola ce-mi arată nordul
Lumii, nu al globului cel pămîntesc.
Oricare bătaie îmi goleşte cordul,
Cum de sînge, de globulele de sud ceresc.

Şi de axa lumii sînt înjunghiat.
Şi-i ţin lumii centrul, strîns, între vertebre,
Pe cînd marginile ei le-ntind, de ne-ndurat,
Pe-ale mele, în convulsii şi în febre.


Viaţă

Viaţa a apărut în ape tulburi, grele,
Pe care fulgere le-au traversat ca nişte gînduri.
A fost iscată din împerecherea unor energii rebele
Cu leneşe materii dizolvate, dizlocate din pămînturi.

Ordinea simplă şi monotonia limpezimii de cristal
Au fost învinse, răscolite, rupte,
Pînă cînd lunecoasele structuri din primul animal
Au început din haosul din jur să se înfrupte.

De-atunci, viaţa renaşte totdeauna în secreţii translucide
Şi supravieţuieşte numai unsă cu scursură,
Încît par recăderi spre mineral scînteile lucide
Din electricitatea gîndurilor căutînd o ordine şi o măsură.


Miracolul

Marele şi unicul miracol este că toate
Se petrec mereu doar după lege,
Că lumea nu e pe-ntîmplate,
Că am putea cunoaşte, înţelege.

Dumnezeu pare un fizician genial,
Un atotputernic în ecuaţii,
Un maestru spiritual
Al materiei căzute în transa unor vibraţii.

Mersul lucrurilor e, în amănunt, predestinat
Şi nici el n-ar mai fi în stare să pună altceva în schimb.
Cît planul lumii încă mai putea fi ajustat,
Domnul acela intrase deja în criză de spaţiu, de timp.

Şi ne prefacem, însă, că uităm sau că nu ştim
Şi în lucrarea lui, măcar din cînd în cînd, intervenim...


Tunelul

Mă digeră labirintul de tunele
Din interiorul viermelui ciudat,
Căruia timpul îi adaugă mereu inele
Şi pe care spaţiul îl ramifică neîncetat.

Pînă nu demult, mai căutam ieşirea,
Dar tunelul are toate capetele oarbe.
Astăzi doar contemplu, petrec cu privirea,
Curios să aflu cine ce absoarbe.


Scris

Într-o genă scria
Că vei avea ochii albaştri,
Chiar din vremea în care
Tu încă nu aveai ochi.

În aceeaşi limbă era scris
Şi că aceşti trandafiri
Vor fi galbeni.

Dar scria undeva că ochii tăi
Vor privi cîndva aceşti trandafiri?
Şi în ce limbă?

Şi era înscrisă, oare, şi melancolia ta,
Stîrnită acum de gîndul
Că ei tocmai se scutură de parfum
Ca de nişte petale olfactive?

Şi era scris, deja, şi acest poem,
Într-o altă limbă?


Logodnă

Semenii mei cei mai temuţi
Îmi sînt ceilalţi din mine.
Cei prezenţi, cei viitori, cei trecuţi.
Acei cu care-mpart acelaşi sine.

Sîntem atît de-nghesuiţi în însumi,
Că nici măcar nu ştiu care sînt eu,
Cînd voci nenumărate rîd în plînsu-mi
Şi e un cor întreg de plînsete în rîsul meu.

Tu vino şi aşează-te-ntre noi,
Ca un popor în mijlocul altui popor.
Şi fiecare celălalt, din amîndoi,
Să rămînă prizonier al tuturor.


Căderea

Un ochi îmi curge către tine, îndrăgostit.
O mînă îmi alunecă, şi ea, spre tine.
Migrarea sinelui deja a-nlocuit
Jumătate din mine.

Cealaltă jumătate, însă, încă ştie
Că sentimentul ăsta e mai vechi
Ca viaţa mea, în care reînvie
Specia ruptă în întîmplătoarele-i perechi.

Într-un tunel al unor clipe ne-om amesteca
Aşa cum numai sîngele-n transfuzii,
Pînă cînd centrifuga altor clipe ne va separa,
Redîndu-ne singurătăţilor lipsite de iluzii.


Pe cale de dispariţie

Este o specie care se stinge.
Mai supravieţuiesc cîteva rătăcite exemplare.
Chiar dacă le-am privi ori le-am atinge,
Noi nu le-am recunoaşte, nici măcar din întîmplare.

Nu se mai pot nici regăsi unul pe altul,
În junglele de damfuri şi de zgomote şi de beton,
Asediaţi şi luaţi parcă ostatici de asaltul
Lianelor luminii de faruri, de ecrane, de neon.

Şi fiecare chiar pe sine însuşi nu se poate recunoaşte
Şi strînge între margini doar buchete de hotare...
Şi niciodată, niciodată nu se vor mai naşte
Aşa degenerate, nefireşti, superbe exemplare...


Gigantul

Întreg ţinutul a fost răvăşit,
Deodată, cînd a apărut el.

Paşii lui crapă coaja pămîntului,
Oftatul lui culcă la pămînt iarba
Şi răgetul lui mişcă norii.
Cu colţii ar putea dezrădăcina păduri,
Cu ghearele ar modifica relieful.
Setea lui usucă albiile rîurilor.
Căldura lui coace fructele înainte de vreme.

Celelalte vieţuitoare îi fug din cale
Şi-l urmăresc numai de la distanţă,
Cînd, nemişcat ca un deal,
El pare a se hrăni
Doar cu văpaia soarelui,
Pe care o seacă, pînă în amurg,
Ca pe oricare alt rîu din ţinut.

Şi creşte, creşte întruna,
Văzînd cu ochii.

Pînă într-o zi,
Cînd se va prăbuşi sub propria-i greutate,
Cînd va fi îngenuncheat de propria-i măreţie,
Cînd va fi strivit între imensitatea lui
Şi cea a planetei.
Şi atunci îşi va împărţi leşul
Celor înfricoşaţi şi înfometaţi de el,
Care acum îl privesc pe furiş, de departe,
Din tufişuri şi scorburi şi vizuini,
Cum creşte, creşte, creşte şi creşte...


Cai verzi pe pereţi

Pentru toţi ceilalţi,
Jarul luat ostatic
Este căldură,
Ca aceea a sîngelui de căprioară
Proaspăt ucisă,
În care îţi scalzi mîinile
Înfrigurate.

Numai pentru el,
Focul e lumină domesticită.
Este un pui de soare,
Pe care îl va creşte
Ca pe un pui de lup,
Cu care va porni
La vînătoarea umbrelor
Ce tocmai dansează
Pe pereţii grotei.

***
Cai verzi
Pe pereţi
De cavernă.
Sîngerezi
Cu nămeţi
De lucernă.

***
Nu mai iese la vînătoare cu bărbaţii.
Nu mai intră în culcuş de femeie.
Nu-i mai deprinde pe copii
Îmblînzirea pietrelor în unelte sau arme.

Ochii săi ling orice urmă de lumină
Iar mîinile sale nu mai fac altceva
Decît să stoarcă esenţa culorilor
Din toate lucrurile
Cunoscute ori străine.

Şi aşa cum ochii săi trimit lumina
În lăuntrul lui,
Tot astfel mîinile sale
Aduc culorile înăuntrul peşterii
Şi le fixează pe pereţi
Ca într-o memorie.

Însoţită de puiul de soare,
Umbra lui dansează acum
Printre cai, bizoni şi mamuţi,
În sîngele cărora
Niciunul din tribul său
Nu şi-a încălzit vreodată mîinile,
Cum în trupurile căprioarelor
Vînate.

***
Cai verzi
Pe pereţi
De cavernă.
Sîngerezi
Cu nămeţi
De lucernă.


Mutantul

Este un paianjen mutant.
Îşi ţese pînzele din corzi muzicale
Şi se hrăneşte exclusiv, extravagant,
Cu vibraţia prăzilor căzute în plasele sale.

Posedă un fel de clorofilă
Care transformă undele de cîntec în energie
Şi întreg metabolismul său e o alchimie subtilă,
La graniţa dintre un spirit mineral şi o materie vie.

Şi tot întinde pretutindeni capcane
Şi fiecare este tot mai mare şi mai deasă.
Îi va smulge lumii toate sunetele diafane
Şi chiar muzica morţii lui, captiv cîndva-ntr-o plasă.


Marmură

Scheletul meu de marmură este captiv
În trupul unei măcinîndu-se statui de var.
Uneori l-aş descărna complet, definitiv...
Alteori l-aş re-ncarna în alt zadar...

Însă tu ştii că-ngrop, de vii, aceste oseminte
Într-o altă marmură, mai albă şi mai tare.
Şi-o să le deshumezi din cimitirul de cuvinte,
De sub cruci cu braţe desfăcute a îmbrăţişare.


Lumini

Privesc prin femei ca prin sticle înşirate
Pe o masă de bodegă, într-o petrecere de neoprit,
La o beţie cu lumini răsfrînte, fermentate
De drojdia păgînă a unui aspru mit.

Văd prin femei, ca prin vitraliile unei catedrale,
Lumini de dincolo, pe care le culeg ca un milog
Atins de febra destrămării verticale.
Şi nu ştiu dacă să hulesc sau să mă rog.


?

Mai ţii minte?
Îmi păstrai mereu cîteva cuvinte
Sub rujul de pe buze.
Îmbrăţişările mele
Le purtai pe sub bluze.
Degetele îţi erau grele
De inele
Ale săruturilor mele.
Îţi jucau mereu pe glezne
Brăţări de strîngeri şi de adieri.
În plete ţi se încîlceau miresme
De mîngîieri
De ieri,
De-alaltăieri.
Şi între bătăile inimii tale
Purtai lanţul, desfăcut în zale,
Al bătăilor inimii mele,
Pătrunse ca junghiuri la tine sub piele.
Mai ţii minte?

Astăzi mai păstrezi
Pe sub rujuri cuvinte
În care să să crezi?
Şi îţi mai atîrnă
Tocul pantofului, greu
De pata nocturnă
A sufletului meu?


Pojghiţă

Gînduri lunecă pe patinoarul conştiinţei,
Cîte unul, în perechi, în grup.
Şi acest balet pe pojghiţa fiinţei,
Uneori, aş vrea să-l întrerup,

Să privesc, o clipă, dîrele lăsate
Parcă după legile unui nebun,
Desenînd alcătuirile unei geometrii ciudate.
Şi să le şterg aş vrea. Şi să le recompun...

Alteori, definitiv aş vrea să înceteze
Dansul ăsta, îndelung ocol
Dat nimicului dormind de străvezii nimicuri treze.
Şi-aş vrea, apoi, să se lichefieze patinoarul gol...


Vertical

Vine vremea cînd nu mai eşti în stare
De sentimente orizontale,
Cînd liniile cîmpului tău de fiinţare
Devin abisale.

E vremea prăbuşirilor abrupte,
În hăuri ce se cască dedesubtul adîncimii,
Şi a ţîşnirilor care sînt aspirate, supte
De deasupra înălţimii.

E vremea cînd începi să mori,
Cînd axa lumii îţi devine verticală
Şi în plămîni îţi cad bucăţi de cer cu nori
Şi-n ochi îţi suie seve dintr-o floră minerală.


Mireasma

Caut cu înfrigurare o teoremă
Care să mă mai ţină în viaţă,
Să îmi ungă ca un ulei, ca o cremă,
Maşinăria minţii, pînă nu îngheaţă.

Pentru suflet nu mai caut nimic.
L-am umplut cu goluri, pînă la saţietate,
Şi acum către cerul rarefiat îl ridic.
Şi se va sparge tot buchetul de baloane colorate...

Uneori m-aş azvîrli în plasa de instincte,
Care ar amortiza, ar îmblînzi căderea
Între convulsiile indistincte
Ale unei vieţi ce-şi tot reinventează învierea...

Dar circumvoluţiile mi le calcă numai o aromă,
Ca parfumul amintirii unei ţiitoare de urît.
Moartea mi-a lăsat în feromonii săi o axiomă:
Că se va întoarce. Şi atît.


Cuştile

Unii altora ne sîntem gratii mişcătoare.
Lumea-i o pădure, tot mai deasă, de zăbrele.
Numai umbrele mai pot să îşi strecoare
Cîte-o mînă-ntinsă printre ele.

Sinele e o aglomerare de celule,
Separate prin străinătăţile unor grilaje.
Doar melancolia, nor de libelule,
Le mai traversează, în viraje,
În picaje...


Autoportret cu lumea

Bate vînt de păsări răpitoare.
Curg rîuri de peşti devoratori.
Calc oriunde numai pe-o aglomerare
De spinări de prădători.

Roiuri de secunde carnivore
Nu mai contenesc asupra mea să plouă.
Iar pe dinăuntru, viermi ieşiţi din ore
Sapă galerii şi depun ouă.


Dorinţe

Fiecare cuvînt
Să mi-l răstigniţi
Pe un semn
De întrebare

Şi fiecare cuvînt
Să mi-l îngropaţi
Avînd la căpătîi
Un semn
De mirare

Şi pe mine
Să mă coborîţi
De pe crucea
Singurătăţii

Într-o groapă
Comună.