ALMANAH

FERESTRELE


I.

Îmi vine gîndul
Că vocalele
Sînt articulaţiile
Ce unesc şi separă
Consoanele.

Ca pe nişte oase
În scheletul unui cuvînt.



II.

Şi imediat mă întreb
Cum de a ajuns
Tocmai acest gînd
Şi tocmai acum
În fereastra
Conştiinţei mele.



III.

Cu puţin înainte,
Prin dreptul ferestrei
Se perindaseră
Umbre din memorie
Şi siluete ale unor
Impresii din prezent
Şi vagi proiecţii
Dintr-un viitor
Ce ar putea fi
Niciodată.



IV.

Dar gîndul acesta,
Că un cuvînt e aidoma
Unui schelet de litere
Îmbrăcat în carnea
Înţelesurilor,
L-a înlăturat pe cel
De dinaintea lui.

Şi a fost apoi
Dat la o parte de altul.

Ce a fost şi el, după aceea,
Alungat de un alt gînd.



V.

Şi e o mare înghesuială
În jurul ferestrei.

Într-o perpetuă luptă
Pentru supravieţuire
Şi supremaţie.

Cu legi implacabile.

Care tocmai dictează
Acest poem.

Şi alegerea acestor rînduri
Dintre atîtea şi atîtea gînduri.



VI.

Miliarde de ferestre
În lume.

Prin faţa fiecăreia
Se perindă,
În fiecare clipă,
Cîte o arătare
Predestinată
Şi impredictibilă.

Şi prin fiecare fereastră
Privesc doar ochii
Unei singure minţi
Predestinate
Şi impredictibile.



VII.

Dar aceşti ochi miopi
Nu văd nimic
Din afara cadrului
Ferestrei.

Iar lupta tocmai
Acolo se dă.

Acolo e măcelul.

De acolo gîndurile ies
Cum cîrnaţii din abator.



VIII.

Îţi povestesc ce văd
În fereastra mea.
Îmi spui ce vezi
În fereastra ta.

Şi, în timpul acesta,
Privirile noastre se caută
Ca mîinile a doi orbi.



GOLURILE


I.

Un imens ocean de vid,
Pentru cîteva arhipelaguri
De materie.
Schije ale marii explozii.

Dar chiar şi interiorul materiei
E plin de gol.

Fiecare schijă este
Un ocean de gol
Cu insule.




II.

Mări de hidrogen
Pentru cîteva insule
De carbon,
Pentru cîteva boabe
De metale grele.

Chiar şi cele mai grele metale
Sînt lacuri de vid,
Insuliţe de materie,
Maluri şi diguri de mişcare.



III.

Puzderie de planete şi stele
Pe care se bat cap în cap
Doar munţii
Şi elementele
Şi golurile dintre ele.

Doar sunet de cristale.
Sunet de cristale sparte.



IV.

O planetă cu aură albastră,
Cum irisul pentru pupilă.
Printre atîtea planete căprui.
O insulă.

Pe această planetă elementele,
Izbite de fulgere ca de gînduri,
Au învăţat
Să se înlănţuiască
Unele cu altele,
Să se încolăcească
Unele în jurul altora,
Să se mănînce
Şi să se înmulţească.
Precum şerpii.

Indivizi.
Insule de viaţă
Într-un gol de viaţă.



V.

O imensă şerpărie de ADN.
Cu toate frîngerile şi îmbrăţişările
Iubirii.

O imensă şerpărie de maţe.
De la maţul frunzei
Care digeră soarele,
Pînă la maţele care
Digeră alte maţe
Şi soarele trecut prin ele.

Totul pare un laborator
Condus de un savant
Genial şi nebun.
Un abator născut
Din cruzimea unui dement.



VI.

În colcăiala şi viermuiala asta,
Atinsă parcă de dorul
De ordinea minerală,
Apar ici şi colo cristale
De conştiinţă.
Cioburi de oglindă
În care lumea
Nu se mai scufundă
Fără urmă.
Cioburi din care lumea
Ricoşează spre alte cioburi.

Oglinzi deformante.
Suflete.

Arhipelaguri de suflete
Într-un ocean
De gol de conştiinţă.



VII.

Sufletul e ca şi lumea.
Ocean de gol.
Arhipelaguri.

Sufletul e ca şi lumea.
Şerpărie de maţe
Care se înghit
Unele pe altele.

Laborator condus
De un nebun genial.
Abator al cruzimii demente.



VIII.

Starea de graţie
E sufletul căzut
Pînă în frunză.
Maţ ce digeră soarele.

Soarele stării de graţie
E frumuseţea.



IX.

Frumuseţea e ca şi lumea.
Un ocean de gol
Pe care rătăcesc arhipelaguri
De aisberguri.

Frumuseţea e ca şi lumea.
Laborator.
Abator.



X.

Urîtul e lumina
Care umple
Toate golurile
Lumii.

Urîtul e sîngele
Scurs din abatorul
Lumii.
Răspîndit ca lumina.



MIASMELE


I.

Zeilor le pute tot mai tare gura.



II.

Rîuri de miasme se varsă în lume.
Şuvoaie de duhori se infiltrează
În pînzele freatice ale lumii.
Tunelizate raze de lumină
Sînt maţe prin care se scurg odori.
Timpul e doar o curgere neîntreruptă
De mirosuri tulburi, grele.



III.

Şi mirosurile se strecoară prin toţi porii
Şi se amestecă între ele
Şi cu esenţa lucrurilor.

Alchimia miasmei lumii.



IV.

Miasma lumii e scheletul lumii.
Şi carnea lumii.
Şi sîngele lumii.
Şi pielea lumii.
Şi toate secreţiile lumii.



V.

Caut cu înfrigurare altceva.

Adulmec pretutindeni,
Sperînd să dau de o urmă
A altui miros.

Să mă pot agăţa de o şuviţă
A unei miresme.

Şi simt uneori că stă să se nască
Parfumul unei frumuseţi.
Alteori, aroma unei
Scînteieri de adevăr.
Mireasma unui suflet.



VI.

Dar, de fiecare dată, miasma lumii
Ca o maree îmi spală
Toate ţărmurile creierului
De urmele oricăror balsamuri.

Miasma lumii cutreierînd creierul
E luciditatea.

Halucinaţii au fost
Miresmele de astă dată,
Aromele de altădată.

Parfumuri de niciodată.



VII.

Chiar şi literele şi cifrele put.



CORZILE


I.

Aud scrîşnind,
Vuind de pretutindeni.

Se clatină şi tremură
Ca de frisoane
Totul.

Neliniştea febrilă
Umple spaţiul.

Vibrează corzile
Matricei lumii.



II.

Muzică de sfîrşit
Şi început
De lume.



III.

Se mişcă plăcile tectonice
Din lucruri.

Fisuri şi cratere
Se cască-n tot ce este.



IV.

Miezuri incandescente
Se revarsă
Şi se-ntind
Pe suprafeţe.

Şi-acoperă
Tot ce era descoperit
Odată.



V.

Se reaşează
Toate ale lumii.

Şi se răcesc
Noile cruste
De pe lucruri.



VI.

Nu le mai recunosc.

Sînt învelite-n umbre
Tot mai negre
Şi tot mai ocolite
De lumini,
Iradiind doar
Tot mai orbitoare
Bezne.



VII.

Încerc atunci
Să le aud
Şi să le pipăi,
Să le miros
Şi să le gust.

Dar noile-nvelişuri
Îmi orbesc
Şi celelalte simţuri
Cu aceleaşi bezne.



VIII.

Şi nici pe mine însumi
Nu mă mai găsesc.

Oriunde mă tot caut
Dau de-acelaşi întuneric.



IX.

Nici amintiri n-am,
Înecate în aceeaşi umbră
Tot mai neagră.



X.

Tot ce mai am
Şi sînt
E doar memoria
Acelei muzici
De sfîrşit
Şi început
De lume.



XI.

Vibraţie a corzilor
Matricei lumii,
Stîrnite de neliniştile
Degetelor tale
Strînse-n mîna mea.



TRISTELE


I.

Mă întrebi de ce sînt trist...

M-am născut ca să am
O sută de fii,
Zece mii de nepoţi,
Un milon de strănepoţi,
O sută de milioane de străstrănepoţi,
Zece miliarde de străstrăstrănepoţi.

M-am născut
Ca să repopulez lumea
Cu bărbaţi,
Cu oameni.


II.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Ce mamifere mai ştii
Trăind în cupluri,
Ca păsările?

Ce mamifere mai ştii
Trăind în furnicare?


III.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Ce altă specie mai ştii
Care să se înmulţească
Prin toţi indivizii
Şi nu doar prin exemplarele de lux?


IV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Se umplu de nebuni balamucurile,
Pentru că au devenit mai suportabile
Decît lumea, ajunsă un nedeclarat azil
Pentru prostie, nedeclarata boală.


V.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Tot mai mulţi semeni
Folosesc sub două sute de cuvinte.

Un cimpanzeu educat
Utilizează două mii.


VI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Văd cum o maimuţă se trage din om.


VII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Geniile poartă toată vina.
Inventează unul vaccinul
Şi-l dă tuturor.
Inventează altul becul
Şi dă lumină tuturor.

Proteze, proteze, proteze...

Cele mai multe proteze
Sînt pentru minţile slabe.
Fiecărui geniu de ieri îi datorăm
Milioane de minţi slabe de azi.


VIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Un babuin protezat cu un kalaşnikov
Învinge zece samurai protezaţi doar cu săbii.


IX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Cel mai mult şi mai repede
Ne-a crescut creierul
Acum două sute de mii de ani,
Cînd trăiam în savană
Alături de marile feline
Cărora le eram pradă.


X.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Astăzi, singurii prădători ai omului
Ar putea fi armele,
Proteze ale aceluiaşi om.

Iar o specie superioară omului
Nu s-ar putea trage
Decît dintr-un nebun.

Aşa cum o maimuţă nebună
A fost primul om.


XI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Nu se poate face nimic.
Totul e predestinat,
Încă de la facerea lumii,
Încă de dinainte de facerea lumii.

Chiar şi aceste cuvinte
Era scris să fie scrise
Tot de atunci.

Şi să le citeşti tu.
Iar dacă îţi pare altfel,
Asta tot de atunci era deja hotărît.


XII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Într-o lume în care totul e predestinat
Nu există timp.


XIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Domnul Heisenberg a demonstrat
Că lucrurile sînt impredictibile,
Nu că n-ar fi predestinate.

Hazardul e impredictibilitatea predestinării.
Liberul arbitru e impredictibilitatea predestinării.
Libertatea e impredictibilitatea predestinării.


XIV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Probabilitatea ca un anume spermatozoid
Să întîlnească un anume ovul,
Încît să mă nasc tocmai eu, era infimă.
Probabilitatea ca toţi spermatozoizii
Să întîlnească toate ovulele
Pe linia tuturor strămoşilor mei,
Încît să ducă tocmai la mine,
E incalculabil de mică, e practic nulă.

Cînd se întîmplă un lucru
Cu probabilitate aproape zero,
Acel lucru era necesar,
Nu întîmplător.

Tot ce s-a întîmplat în lume
Avea probabilitate practic nulă.


XV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Tot mai rar uit că totul e deja hotărît.

Şi mă scoate din minţi faptul că
Pînă şi neuitarea asta era predestinată.

Şi chiar şi să fiu scos din minţi de asta
Era sortit odată cu facerea lumii.


XVI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Domnul Heisenberg spunea că
Tentativa de a cunoaşte o particulă
O modifică încît n-o putem cunoaşte.

Domnul Kant zisese deja asta
Despre toate lucrurile.


XVII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Încercînd să mă ştii,
M-ai schimbat.

Străduindu-mă să te aflu,
Te-am modificat.

Dar nu ne-am cunoscut.


XVIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Caut un motiv de a rămîne în viaţă.

Şi mi-e tot mai limpede
Că nu mă poate ţine în viaţă
Decît ceea ce ţine şi un şobolan
Ori un tei.


XIX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Caut un motiv de a pleca din viaţă.

Şi mă înnebuneşte gîndul că,
Dacă se va petrece aşa,
Lucrul acesta va fi fost hotărît
Cu mult înaintea venirii mele pe lume.


XX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Nici măcar dumnezeu
N-ar mai putea interveni în mersul lumii.


XXI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Nu sînt trist.

Sînt tristeţea.


XXII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Spiritul meu s-a desfrunzit de iluzii.

Sufletul meu s-a descărnat de amăgiri.


XXIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Am lăcrimat toată otrava încrederii,
Primită odată cu laptele pe care l-am supt,
Odată cu săruturile pe care le-am sorbit,
Odată cu învăţăturile din care m-am adăpat.


XXIV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Orice şcoală e o şcoală de dresaj.
Chiar şi şcoala vieţii.
Chiar şi şcoala morţii.


XXV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

M-am sălbăticit în cuşca
Ale cărei gratii sînt toţi ceilalţi.
Cei ce au fost, sînt, vor fi.


XXVI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Fiecare îşi poartă cuşca
Cum melcul cochilia.


XXVII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Singura ştiinţă despre om nefalsificată
E zoologia.


XXVIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Orice ştiinţă despre om
Ar trebui să fie
O patologie a aglomerării
Şi a protezării tehnologice.


XXIX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Singurul loc în care
Ne-am simţi acasă
E tribul.

Dar sîntem exilaţi
În furnicare
Şi în singurătăţi.


XXX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Dragostea e iluzia că un singur om
Te-ar putea vindeca
De absenţa unui întreg trib.


XXXI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Dragostea e patologia
Reproducerii în captivitate.


XXXII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Ieri eram singur
Ca un copac într-o pădure.
Azi simt povara codrului,
Ca orice arbore izolat.


XXXIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Să fii mizantrop înseamnă
Să refuzi omul
Ca animal de companie.


XXXIV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Istoria a început atunci cînd
Oamenii au devenit animale de povară.

Primul animal
Domesticit de un om
A fost un alt om.


XXXV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Mă copleşeşte natura.
Natura de animal sălbatic.


XXXVI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Oamenii se refugiază în peisaj,
Convinşi că fug în natură.


XXXVII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Natura începe şi sfîrşeşte
Internată în spital:
Naşterea, moartea.


XXXVIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Un trib e un balaur
Cu multe capete.

Un popor de oameni
E un popor de şerpi
Înnodaţi unul de altul.


XXXIX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Vrei o familie.

Vreau o dinastie.


XL.

Mă întrebi de ce sînt trist...

O dinastie e singurul
Mod de existenţă
A unui trib
În mijlocul unui popor.


XLI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Unicul miracol în lume
E că totul e predestinat,
Că totul se petrece după lege.


XLII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Legea sufletului e să vrea.


XLIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Chiar şi un suflet care
Pare să nu mai vrea nimic,
Totuşi, vrea să vrea sau
Vrea să vrea să vrea să...


XLIV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Sufletul nu crede
În predestinare,
În lege.

Sufletul crede
Numai în legea lui.


XLV.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Timpul e ca un sul
De papirus.

Pe măsură ce se derulează,
Citim ceea ce era deja scris.


XLVI.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Sufletul e încredinţat totdeauna
Că ar putea scrie şi el ceva.

Sau că măcar ar putea corecta
Întrucîtva ce era deja scris.


XLVII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Sufletului îi e predestinat
Să creadă întotdeauna asta.


XLVIII.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Sufletului îi e predestinat
Să fie dezamăgit.

Deziluzia sufletului
E să citească, mai mereu,
Altceva decît a încercat el să scrie,
Să corecteze în ce era scris deja.


XLIX.

Mă întrebi de ce sînt trist...

N-am avut noroc.

Norocul ca sufletul meu
Să fi vrut să scrie
Tocmai ce îi era deja scris.


L.

Mă întrebi de ce sînt trist...

Numai sufletul meu e trist.
Nu are parte de o dinastie.

Eu nu sînt trist.

Eu sînt tristeţea
Care îmi era scrisă.

Tristeţea de a nu fi
Repopulat lumea
Cu bărbaţi.

Cu oameni...



ROLURILE


I.

Eu sînt doar un şir de roluri.

Personajele mele
Au plîns, au rîs.
Au iubit, au urît.
Au trăit, au murit.

Iar eu am făcut toate acestea
Numai odată cu ele.



II.

Unele roluri au durat clipe.
Altele au ţinut ani.

Unele personaje le-am jucat
Numai o dată.
La altele m-am întors
De mai multe ori.

Pe unele le-am jucat bine;
Pe altele, prost.
În unele, cu bucurie;
În altele, cu tristeţe.



III.

În toate am fost eu.

Eu
Numai şi numai aşa
Am fost.



IV.

Persoana e abstracţie;
Personajul e concret.
Persoana e iluzie;
Personajul este
Singura realitate.

Persoana e numai
Copilăria personajului.
Personajul e maturitatea.

Maturitatea începe
Acolo unde
Sfîrşeşte eternitatea.



V.

Există cîteva roluri grele.

Erou.
Sfînt.
Geniu.

Sînt singurele care
Ar merita
Să fie jucate
Pînă la capăt.



VI.

Acum joc rolul
De spectator.

Un personaj
Tot mai rar.

Aş rămîne
Ultimul spectator...



VII.

Însă nu-mi va fi dat
Norocul acesta...

Sper să fiu măcar
Distribuit
În rolul de sufleur
Al propriei mele morţi.

Dar nu depinde de mine.



VIII.

Depinde de păpuşar.

Poate că îmi va trage sforile
Tocmai într-acolo.
Sau poate că într-acolo
Mă va împinge resortul intern,
Pe care tot păpuşarul
Mi l-a instalat.
Sau poate că ma va duce acolo
Cu propria lui mînă,
Înmănuşată în făptura mea.

Niciodată nu poţi şti
Nimic dinainte
În teatrul de păpuşi.



IX.

Chiar păpuşarul ar putea fi
Numai un personaj,
Un rol în care doar
A fost distribuit
De un alt păpuşar,
Distribuit de un altul,
Iar acesta de un altul...
Şi, tot aşa, un şir nesfîrşit
De păpuşari.

Toţi, după chipul
Şi asemănarea
Noastră.

Roluri.



OBIECTELE


I.

Ultima invazie barbară
E cea a obiectelor.

Ne subjugă.

Ne ocupă
Spaţiul vital,
Timpul vital.

Ne ocupă.



II.

Regnul obiectelor cotropeşte
Toate regnurile.

Cîinele devine obiect.
Floarea devine obiect.
Floarea de mină devine obiect.
Obiectul de cult rămîne obiect.



III.

Femeia frumoasă
E cel mai frumos
Obiect.



IV.

Seamănă tot mai mult
Cu maşinăriile din jurul lor
Oamenii.

Sînt programaţi.
Au certificate de garanţie.
Intră în revizii.
Intră în reparaţii.
Li se schimbă piesele.

Uneori sînt reciclaţi.

Cînd sînt prea uzaţi,
Fizic sau moral,
Sînt casaţi
Şi înlocuiţi.



V.

Au butoane de comandă.



VI.

Butoanele unora sînt vizibile.
Alţii sînt manevraţi
Prin telecomandă.

Răspunsurile la comenzi
Sînt prompte şi previzibile.
Erorile sînt tot mai rare.
La fel de rare ca rebuturile
Într-o producţie de serie.

Butoanele unuia sînt
Totdeauna apăsate
De către alţii.
Din greşeală
Sau dinadins.

Fiecare îşi apasă sieşi
Numai butonul fericirii.
Pînă la epuizare.



VII.

Semenul nostru, obiectul.

Aproapele nostru, obiectul.



VIII.

Orice barbarie
Care şi-a impus zeii
Se numeşte civilizaţie.

Un om civilizat e unul
După chipul
Şi asemănarea
Zeilor.

Şi toţi vom fi civilizaţi.
Tot mai civilizaţi.
Nu va scăpa niciunul.



IX.

Şi nici aceste cuvinte eretice
Nu vor scăpa de rugurile
Neînţelegerii,
Indiferenţei
Şi uitării
Oamenilor,
Obiectelor,
Zeilor.



ALEGERILE


I.

Zi de zi votăm.
Ceas de ceas.
Clipă de clipă.

Buletinul de vot
La alegerile perpetue
Este banul.

Alegem un anume detergent.
O anume maioneză.
O anume marcă de ţigări.
Un canal de televiziune.
O destinaţie de vacanţă.

Alegem tot timpul.

Pe banii noştri.



II.

Din acest vot
Beethoven iese învins.
Dostoievski.
Rembrandt.
Michelangelo.
Kant.
Învinşi.

Nu numai că îi învinge
Orice marcă de bere,
Orice meci de fotbal,
Orice ziar tabloid.

Dar îi învinge zdrobitor
Şi cîte o cîntăreaţă
Cu trupul talentat.
Cîte un dăruit creator
De lenjerie intimă.
Cîte un genial realizator
De divertisment tv.



III.

Preşedintele muzicii
E lăutarul bîţîitor
Care primeşte cele mai multe
Voturi cu bancnote.

La fel se aleg
Şi toţi ceilalţi
Preşedinţi.

Preşedinţii de azi
Sînt mai împăraţi
Decît împăraţii de ieri.

Ei sînt iubiţi.
Ei sînt votaţi.
Ei sînt aleşi.
Aleşii.



IV.

Lumea de azi arată aşa
Ca urmare a tuturor
Alegerilor noastre.

Darwinism al lucrurilor,
În care singurul
Criteriu de selecţie
Şi de supravieţuire
E gustul nostru.

Gustul popular.

Esenţa democraţiei.



V.

Iar alegerile politice
Nu sînt decît
Motoarele supraturate
Ale degradării lumii.



VI.

Libertatea de a alege
E întotdeauna
Libertatea de a alege prost.



VII.

Libertatea e masca
De pe chipul fatalităţii.



AICI ŞI ACUM


I.

Ai avut neşansa
De a te fi născut.

Ai avut şi nenorocul
De a trăi aici şi acum.



II.

Priveşte bine în jur!

Niciunul din lucrurile
Pe care le vezi
Nu s-a născut în mintea
Vreunui om de aici.



III.

Priveşte bine în jur!

Cele mai multe din lucrurile
Pe care le vezi
Nici măcar n-au fost
Făcute aici,
Ci aiurea.



IV.

Aici gîndim
La mîna a doua.

Aici trăim
La mîna a doua.

Aici sîntem
La mîna a doua.



V.

Gîndim
Numai ce au mai gîndit
Şi alţii.

Trăim
Doar ce deja au trăit
Şi alţii.

Sîntem
Ceea ce au mai fost
Şi alţii.

Prezenţe ale trecutului.



VI.

Specificul nostru
Se rezumă
La greşelile de copiere
A gîndurilor altora.

Originalitatea noastră
Se reduce
La folosirea anapoda
A lucrurilor altora.

Dacă aici
S-ar naşte
Ceva nou,
S-ar naşte
Mort.



VII.

Ai avut ghinionul
Să trăieşti
Într-o mahala
A lumii.



VIII.

Tristeţi de mahala.
Bucurii de mahala.
Iubiri de mahala.
Uri de mahala.
Revolte de mahala.
Resemnări de mahala.

Viaţă de mahala.



IX.

Sfîşiere de mahala.

Nevoia de a parveni
În mahala.
Dorinţa de a fugi
Din mahala.



X.

Dacă urci
Spre vîrful mahalalei,
Atunci vezi în ea
Centrul lumii.



XI.

Dacă fugi
În centrul lumii,
În el vezi tot mahalaua.

Cea întipărită
Ca o hartă
Pe retina ta.



XII.

Acum e o mahala
A istoriei.

Acum chiar centrul lumii
E o mahala a istoriei
Centrelor lumii.



XIII.

Totdeauna
Lumea a fost condusă
De fanatisme.



XIV.

Acum conduce lumea
Corupţia.



XV.

Tot un fanatism.

Credinţa că banii sînt totul.
Încrederea oarbă
În puterea banului,
Noul dumnezeu.



XVI.

Un dumnezeu
Atît de puternic
Încît nici măcar
Nu se osteneşte
Să-i ucidă pe ceilalţi
Zei.

Îi tolerează,
Decrepiţi.



XVII.

Pretutindeni,
Temple ale
Dumnezeului.

Pretutindeni,
Jertfe.

Inima.
Sîngele.
Viaţa.



XVIII.

Timpul.
Tot timpul.



XIX.

Nu are valoare decît
Ceea ce se poate cumpăra.

Ce nu se poate cumpăra
Nu există.



XX.

Oamenii sînt tot mai ieftini
Faţă de lucruri.

E firesc să fie aşa.
Lucrurile încorporează
Inteligenţa şi talentul
Celor mai reuşiţi oameni.

Oamenii, nu.



XXI.

Toate lucrurile
Se tot perfecţionează.
Oamenii, dimpotrivă.

Oamenii lucrează doar pentru
Desăvîrşirea lucrurilor.
Pentru ameliorarea oamenilor
Nu mai lucrează
Nici măcar
Natura.



XXII.

Omenirea a devenit,
În esenţă,
Un sistem economic.

Un nou regn.



XXIII.

Ai avut ghinionul
Să trăieşti
În acest regn.



XXIV.

Sfîşierea.

Să urci spre vîrf
În regn.
Să evadezi
În alt regn.



XXV.

Animal.
Vegetal.
Mineral.



XXVI.

Ai avut nenorocul
De a trăi
Aici şi acum.



XXVII.

Şi tot ce poţi face
E să aştepţi.
Şi să speri.

Alt fanatism
Va înlocui banul.
Centrul se va muta
În mahalaua ta.



XXVIII.

Între timp,
Trăieşti.

Iubiri de mahala.
Doruri de mineral.



XXIX.

Între timp,
Încerci să fugi
De aici şi acum.

În mahalaua cuvintelor.
În regnul cuvintelor.



XXX.

Numeşti lucrurile
Numai ca să îţi pară
Cunoscute,
Apropiate.



XXXI.

Cuvîntul îţi este
Lentila de contact
Cu lumea.

Vezi toate lucrurile
Prin numele lor.



XXXII.

Dar ştii bine.

La o margine a cuvîntului
Pîndeşte urletul.
La cealaltă margine,
Tăcerea.



XXXIII.

Ştii bine.

Gramatica lumii
Începe abia acolo
Unde sfîrşeşte
Gramatica limbii.



XXXIV.

Trăieşti aici şi acum.

Gramatica sufletului tău
E de acolo şi atunci.
Bancnotă ieşită din uz.

Cuvintele sînt
De aici şi acum.
Bancnote false.



XXXV.

Nu ai ce face.
Aştepţi să treacă.

Sufletul.



XXXVI.

Dar, pînă cînd va trece,
Nu ai ceva mai bun de făcut
Decît să dai dreptate
Sufletului.

Nu ai altceva de făcut.

Altceva nu ai.



UITĂRILE


I.

Memoria e cimitirul
Fostelor mele suflete.

Închipuirea e cimitirul
Celor viitoare.



II.

Îţi povestesc din trecut
Şi din viitor.
Nu fac decît să te plimb
Printre morminte.

Unele dintre ele
Au fotografiile şterse.
De pe altele s-au şters
Chiar şi inscripţiile.
Pietrele funerare ale unora
S-au sălbăticit,
Recăzînd în piatră.
Ale altora au dispărut,
Pur şi simplu.
Sau încă nu au apucat
Să apară.



III.

Nu pot şti
Dacă îţi dai seama
Că te te plimb
Printr-un cimitir.

Şi nici dacă doar te prefaci
Că le crezi vii,
Atunci cînd le oferi
Bomboane şi jucării
Sufletelor copilăriilor mele,
Idealuri şi sensuri
Sufletelor adolescenţelor mele,
Cîrje şi ochelari
Sufletelor bătrîneţilor mele.



IV.

Am o strîngere de inimă
La gîndul că ai observa
Că mormintele mele
Sînt tot mai mari
Spre începuturi
Şi tot mai mici
Către sfîrşit.

Dar asta a fost viaţa mea.
Asta este.
Şi va fi.

Suflete tot mai mici
Într-un trup
Tot mai mare.



V.

Apoi mă plimbi şi tu
Prin cimitirele tale,
Trecute şi viitoare.

Şi mă prefac
Că îţi cred vii sufletele.

Şi le ofer
Jucării şi bomboane,
Sensuri şi idealuri,
Ochelari şi cîrje.



VI.

Şi mă prefac
Că nu observ
Că sufletele sînt tot mai mici
În trupul tot mai mare.

Asta e viaţa.
Toate vieţile sînt aşa.



VII.

Şi ne prefacem a crede
Că oricare dintre suflete,
Trecute şi viitoare,
Ni s-ar putea întîlni.

Nu doar cele de acum,
Singurele înhumate,
Ca şi oasele noastre,
În carne vie.

Nu în memorie.
Nu în închipuire.
Nu în cimitire.



VIII.

Şi doar după tot acest ritual
Ne deschidem şi ne amestecăm
Mormintele de carne vie
Ale sufletelor noastre
De acum.

Şi ne amestecăm şi ne închidem
Amintirile şi închipuirile
În uitări.

Uitare după uitare.



IX.

Uitare după uitare.

Întrerupte doar de nedumerirea
Dacă ne-am nimerit
Într-o cameră de hotel
De la ţărmul uitării
Sau într-o casă de vacanţă
De la ţărmul uitării
Sau, pur şi simplu,
Într-o casă de-o viaţă
La ţărmul uitării.



X.

Uitare după uitare.

Întrerupte doar de neliniştea
Dacă nu cumva
Sufletele noastre de acum
Nu sînt sufletele de acum,
Ci stafiile unor suflete
Din trecut sau din viitor,
Bîntuindu-ne
Mormintele de carne vie
Deschise şi amestecate.



XI.

Uitare după uitare.

Uitările.
Gropi comune
Ale amintirilor şi închipuirilor.

Uitare după uitare.



XII.

Uitare după uitare,
Uitare după uitare,
Uitare după uitare.

Uitare după uitare,
Uitare după uitare,
Uitare după uitare.

Uitare după uitare,
Uitare după uitare,
Uitare după uitare.

Uitare după uitare.



ULTIMELE


I.

Sufletul şi timpul
Sînt totuna.

Îi zicem suflet
Cînd sîntem fericiţi
Sau nefericiţi.

Îl numim timp
Cînd sîntem
Indiferenţi.



II.

Ca şi timpul,
Sufletul se naşte
Şi moare
Clipă de clipă.



III.

Cînd trăim clipa,
Îi spunem suflet.

Cînd ne lăsăm
Trăiţi de clipă,
Îi zicem timp.

Sufletul începe
Totdeauna acolo unde
Sfîrşeşte timpul.



IV.

Sufletul
E tot ce avem.
Timpul
Ne are el pe noi.

Sufletul
E tot ce sîntem.
Timpul ne este
O suspendare a fiinţei.



V.

Sufletul cuiva
Nu poate întîlni
Timpul altcuiva.

Nici timpul cuiva
Nu poate întîlni
Timpul altcuiva.

Doar sufletul
Poate întîlni
Alt suflet.



VI.

Ne-am putea întîlni
Doar în afara timpului.

În timp,
Niciodată.



VII.

Sufletul are o viteză
Cu mult mai mare
Decît a timpului.

Cuvintele mele
Sînt acceleratoare
De particule de timp.

Pînă la viteza
La care timpul
Devine suflet.



VIII.

Numai şi numai
Pentru a te întîlni
Pe muchea dintre
Timp şi suflet.

Acolo unde
Se naşte
Şi moare
Gîndul.

Acolo unde
Se naşte
Şi moare
Dorul.



IX.

Trimit asupra ta
Un popor de cuvinte.

Un popor barbar
Şi-atît de tînăr încît pare
Încă nenăscut.



X.

Într-un iureş nebun,
Hoardele gonesc
După înţelesuri.

Ca orice popor
Ce nu şi-a găsit zeii.



XI.

Ucid sau iau în robie
Tot ce le iese în cale.

Războinicii mei vor ajunge la tine
Mînjiţi de tot sîngele lumii,
De praful şi de pulberea ei.




XII.

Şi fără margini le va fi cruzimea
Faţă de poporul de cuvinte,
Vechi, aşezat în înţelesuri,
Ce te locuieşte acum.



XIII.

Şi abia după ce
Pe un popor de leşuri
Vor dansa,
Cuceritorii mei
Îşi vor afla, poate,
Liniştea,
Patria,
Zeii.